Sunt filme pe care le vezi. Și sunt filme care te forțează să te uiți către tine.
The Odyssey al lui Christopher Nolan face parte din a doua categorie. Nu pentru că este spectaculos – deși este –, nici pentru că folosește tehnologie de ultimă generație sau pentru distribuția impresionantă. Toate acestea sunt detalii. Esența filmului este alta.
Este un film despre ceea ce rămâne dintr-un om după ce a câștigat toate războaiele.
Trăim într-o cultură obsedată de destinație. Să ajungi. Să reușești. Să câștigi. Să demonstrezi. Să fii văzut. Să fii primul. Dar foarte puțini ne întreabă ce fel de om devii atunci când, în sfârșit, ajungi acolo unde ai vrut.
Odiseu se întoarce acasă după zece ani de război și alți zece ani de rătăcire. În mitologia clasică, aceasta este o aventură. În lectura lui Nolan, este aproape o ședință de terapie la scară epică.
Nu luptă doar cu ciclopi sau cu sirene. Luptă cu omul care a devenit.
Poate cea mai puternică idee din film este exprimată într-o replică simplă:
„The clearest view for a man is from below… at his lowest.”
Există o înțelepciune pe care succesul nu o poate oferi.
O înveți doar când pierzi. Când ești obligat să renunți la control. Când realizezi că identitatea pe care ai construit-o în jurul victoriilor nu te mai poate salva.
Într-o epocă în care ni se spune constant să fim mai puternici, mai productivi și mai eficienți, The Odyssey vine cu o idee aproape revoluționară: vulnerabilitatea nu este opusul puterii. Este începutul ei.
Filmul nu oferă răspunsuri facile. Nu încearcă să transforme mitologia într-un blockbuster obișnuit. Dimpotrivă, lasă spațiu pentru tăceri. Pentru priviri. Pentru momente în care nu se întâmplă aproape nimic, dar în care personajul se reconstruiește din interior.
Și poate tocmai de aceea filmul divide publicul. Unii vor spune că este prea lent.
Alții că este prea filozofic. Dar poate că problema nu este ritmul filmului. Poate că noi am uitat cum arată un film care are răbdare cu spectatorul.
Există o diferență între divertisment și artă. Divertismentul îți ocupă două ore.
Arta îți ocupă gândurile încă două săptămâni. În multe privințe, The Odyssey vorbește mai puțin despre Grecia antică și mai mult despre omul modern.
Suntem conectați permanent, dar tot mai departe de noi înșine. Avem GPS pentru orice drum, dar tot mai puține repere interioare.
Ne este frică să pierdem timp, însă nu observăm cât de ușor ne pierdem pe noi. De aceea povestea lui Odiseu rămâne actuală după aproape trei milenii.
Filmul lui Nolan nu spune că drumul contează mai mult decât destinația. Spune ceva și mai incomod.
Că, uneori, după cel mai lung drum, descoperi că destinația nu s-a schimbat.
Tu te-ai schimbat. Iar întrebarea nu mai este dacă vei ajunge acasă. Ci dacă vei recunoaște omul care îți va deschide ușa.
Poate aceasta este adevărata Odisee. Nu traversarea mărilor, ci traversarea propriului ego.
Iar dintre toate replicile filmului, una rămâne suspendată mult după ce luminile din sală se aprind:
„The clearest view for a man is from below… at his lowest.”
Poate pentru că adevărul nu se vede cel mai bine de pe podium. Ci din locul în care ai rămas fără măști, fără titluri și fără certitudini. Abia atunci începe, cu adevărat, drumul spre casă.
Christopher Nolan nu a făcut doar o adaptare cinematografică a uneia dintre cele mai importante opere ale umanității. A făcut ceva mai curajos. A luat un mit pe care îl credeam cunoscut și l-a transformat într-o oglindă.
Iar oglinzile nu sunt întotdeauna confortabile.